O poezie veche,dintr-o alta iarna, uitasem de ea, ceva instinctual ma indeamna sa o scot din sertar si sa o las aici , desi azi n-as mai fi asa de categoric de trista, azi m-as minti un pic, mangaiata de soare frumos , de vocea gandacelelor mele care se joaca in camera alaturata, insufletita de speranta...Si in ce speram noi oamenii pentru a ne vesnic fericii?!
ca niciodata iarna,
ca niciodata iarna
fara fulgi, fara colinde, fara oameni buni
fara adevar, fara foc in sobe,
fara mama,
fara tata
si fara surioara
e ca si cum o mana grea apasa peste timp
si-l mutileaza , ii rupe un brat , un picior,
ii scoate un ochi,
ii pune apoi beteala, globuri , portocale
pe umeri
si zice
asta e iarna , mancati, beti si saturati-va
ca nu veti muri
de frig...
si noi murim , Doamne, inselati
odata cu timpul,
cu burtile pline, obositi,
fara de ruga
si fara de colind...
ca niciodata iarna,
fara Tine...
1 comentario:
cat adevar in poezia asta...
Publicar un comentario