DOR DE EMINESCU / INTERVIU CU TREI POETI

Cum as putea sa incep aceasta zi ?!
Cui nu i se face dor de Eminescu din cand in cand si de Poezie?

Am avut ocazia sa realizez acest interviu pentru revista Nuante, Castellon, cativa prieteni au inceput acest proiect cu mult timp in urma, intre timp cred ca l-au si abandonat, dar eu am ramas cu aceasta experienta frumoasa si prea putin impartasita.

Le multumesc din nou domnilor Benone Burtescu, Ion Buciuman, Daniel Chirileanu pentru bunavointa de a raspunde celor 10 intrebari adresate si sper ca si voi sa gasiti la fel de interesant experimentul ca si mine!

E.S. Cum , unde si de ce se naste Poezia si nevoia de Poezie?

B.B. Poezia, ca stare nu se naste, este. Poeziile sunt popasuri in Poezie. Nevoia de poezie este implinirea existentei.

I. B. Poezia este o stare sufleteasca sublima. Un oricine poseda acest har. Cine il are sa nu se faleasca si nici sa nu se creada superior, ci mai degarba sa se infioare de responsabilitatea pe care o are fata de Dumnezeu si fata de darurile pe care El le imparte oamenilor alesi de El. In acest mediu intern al sufletului atins de starea de uimire şi sublim, se naşte poezia ca modalitate de exprimare a mirificului trăit. În acest sens, poezia este limbajul întrebuinţat de poet pentru a-şi face cunoscute trăirile în primul rând şi ideile în al doile rând. Imaginile poetice pe care le construieşte vor purta în ele mesajul poetului către lume şi eventual către Dumnezeu de unde îi vine inspiraţia. Poezia împlineşte în primul rând o nevoie imperioasă de comnicare a poetului şi apoi va vindeca şi va umple de frumos sufletul celor care o primesc. Pe acestă cale poezia devine un factor de înălţare sufletească şi de purificare a sufletului. Cei din vechime numeau acestă funcţie: katharsis şi poezia servea astfel pentru a-i face pe oameni mai buni, un fel de efect de sfinţire prin Cuvânt, adică prin poezie, mai ales prin poezia sacră.

D.C. Poezia este ca un grai nou care se zideste pe masura ce vechiul grai pierde sensuri. Este o planta care incolteste dintr-o samanta, existente in inima fiecaruia. Poezia apare atunci cand un mai gaseste acoperire in limbajul obisnuit si atunci rasar cuvinte, expresii, imagini can iste plante naive sub mantia de inca iarna.

E.S. Este Dumnezeu (si) Poezie?

B.B. Daca nu confundam POEZIILE cu POEZIA, Dumnezeu este POEZIE, mai precis EL este POEZIA.  Nu-mi pot inchipui POEZIE fara de El iar El fara de POEZIE nici atat.

I.B. Noi încă nu avem posibilitatea de a pătrunde prea adânc în natura Fiinţei lui Dumnezeu. Partea din divinitate necunoscută nouă rămâne un mister. În acea zonă insondabilă a misterului divin este ascunsă întrega Sa iubire care continuă să ne surprindă pe măsură ce ni se destăinuie şi ni se dă să o descoperim. În momentul revelării acestei iubiri fără margini, sufletul nostru este în mod neîndoielnic atins de sublim, deci în mod simultan şi de poezie. Nu este de mirare că o bună parte din Cuvântul inspirat prin care Dumnezeu ni Se descoperă este redactat în formă de poezie. Baza poeziei sacre rămân Psalmii, dar nu sunt mai puţin generoase în metafore şi celelalte cărţi poetice. Am identificat în cartea Proverbelor lui Solomen un număr de 100 de metafore pe care am început să le definesc într-un fel de dicţionar al metaforelor. Fiecare dintre ele este purtătoarea unui mesaj de mare frumuseţe şi putere. Fără îndoială aceste calităţi vin de la Dumnezeu şi ne conduc la Dumnezeu. Poezia este din Dumnezeu, ca şi dragostea ca şi înţelepciune, ca şi adevărul, ca şi dreptatea…

D.C. Dumnezeu este în tot ce-i frumos. Fiind creatorul metaforei, evident că Dumnezeu este întotdeauna şi poezie. Orice sunet care curge dinspre Dumnezeu are poezie şi muzică. Şi tăcerea Lui este tot poezie..

  

E.S. Poezia, scop sau mijloc?

B.B.  Poezia este mijlocul de a atinge scopul.  Deci si mijlocul si scopul.  La ce mijloc fara scop si cum scop fara de a ajunge la el ?!  Dinspre Dumnezeu spre noi de a fi fericiti, dinspre noi spre El de a ne exprima fericirea.  Daca discutam pentru aspectul secular "arta pentru arta"  sau "arta cu tendinta", atunci formularea "arta pentru arta" slujeste ateismul iar "arta cu tendinta". are nevoie de specificat ce fel de tendinta ca sa putem spune da sau nu in dreptul ei.

I.B. Nu aş putea spune că poezia este un scop. Poezia are un scop. Ea tinde să facă lumea mai bună şi mai uşor locuibilă. Poezia ne înmiresmează existenţa. Ea este atât de nobilă încât nu-şi permite să atragă atenţia sau interesul spre sine. De aceea ea nici nu există pentru sine. Ea se dăruieşte celorlalţi. Acesta este scopul fiinţei şi al lucrării poeziei.

Cât despre poezia ca mijloc, pot fi de accord cu un asemenea concept. Poezia este un drum, un mijloc de comunicare de la Dumnezeu la noi, de la noi la Dumnezeu şi de la noi unii spre alţii.

D.C. Pentru mine mijloc. Poartă dinspre inimă spre contur. Cred că cele mai reuşite poezii ale mele sunt cele pe care mi le-am rostit mie însumi.

E.S. Poetul, stapan, rob sau complice al cuvintelor?

B.B. Intru cat poetul nu este o fiinta cu statut uman "degradat", se bucura de "liberul arbitru" prin creatiune si nu poate fi decat stapan al cuvintelor.  El se foloseste de intelesurile cuvintelor dar nu le este rob.  Daca in nici o alta parte a fiintei umane in manifestare nu exista robotism, cu atat mai mult in cea care ar putea fi numita "poetica".  O alternativa biblica pentru concretizarea intelesului ar fi "duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor"

I.B. Poetul se poate afla şi într-o ipostază şi în cealaltă, sau celelalte. Poetul poate spune la un moment dat asemenea Învăţătorului oamnilor: “Lăsaţi cuvintele să vină la Mine…” De cele mai multe ori poetul aşează cuvintele în rânduri bine temperate, dovedindu-şi rolul de creator al frumosului literar şi artistic. Dar nu este mai puţin adevărat că pot fi momente în care poetul este atras de frumuseţea unui cuvânt care începe să-l domine şi să-l posede până chiar la curată robie. Alteori, lipsa cuvintelor pe care le caută sau le invocă îl pot face pe poet neputincios şi dependent. Atunci el începe să invoce cuvintele asemenea vrăjitorilor sau magicienilor. Poate avea norocul ca acestea să-l asculte şi să se supună, sau cuvintele îşi pot păstra distanţa şi independenţa, lăsând poetul cu foaia goală sau poezia neterminată. Cât despre complicitate, şi aceasta este posibilă. Poetul poate chiar să folosească vorbele drept paravan să-şi ascundă gândurile, dar ca şi în viaţa obişnuită, de altfel, este sufficient să se găsească una sau două cuvinte infidele lui şi să-l trădeze, arătându-l pe poet aşa cum nu şi-ar fi dorit niciodată să apară în public. Ce să-I faci? Viaţa este plină de riscuri, iar poezia face parte din viaţă.

C.D. De obicei rob, în cazuri fericite complice. Stăpân e riscant să te crezi. Cuvintele mereu spun mult mai mult decât ne închipuim şi întotdeauna mult mai puţin decât e nevoie. Aşadar poţi fi stăpân pe ceva greu de controlat sau pe mai nimic. Mai bine complice, partener.

E.S. Cum se descopera talentul poetic, este un dar, mai mult decat un dar?

B.B. Cu aceasta intrebare suntem in lumea tainelor unde nu-mi este nici rusine si nici mandrire sa spun nu stiu.  Dar nu mi se pare interesanta nici abandonarea.  Din intrebarea "cum se descopera talentul poetic" s-ar subintelege ca el "exista" si ca doar trebuie descoperit, fie de ins fie de cei din preajma insului.  Daca ar fi ceva material, am spune repede iata-l!  Ideatic este mai dificil, sau neconturat bine il putem pomeni in fazele mai tarzii de inclinatie sau indemanare.  In nici un caz in vreo faza de "specializare".  De fapt este o profanare sa spunem ca cineva "s-a specializat" sau este "specialist" in poetica.

I.B. Talentul poetic este adesea însoţit de o anumită sfială, timiditate şi introspecţie. Din acest motiv multe talente, nu numai poetice, nu vor fi niciodată descoperite sau promovate de cineva. În cazuri fericite un cunoscător în materie îşi dă seama de valoarea talentului cuiva şi îl încurajează în mod corespunzător. Lumea ar trebui să fie recunoscătoare deopotrivă atât poetului cât şi susţinătorilor acestuia.

Poezia este un dar minunat primit de la Dumnezeu şi acest dar îşi pierde valoarea dacă nu este dăruit mai departe semenilor şi Dăruitorului. Pentru o asemenea dăruire este necesară o muncă istovitoare plină de pasiune şi determinare personală. Şi pentru poezie este adevărat procentul de 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Cu toate acestea, chiar şi atunci când poezia este bine scrisă, poetul nu-şi poate asuma deplina paternitate a poeziei. Într-un anumit fel ea este darul pe care nu-l poate păstra pentru sine şi care are valoare numai atunci când este oferit altora. Astfel poetul se dăruieşte pe sine celorlalţi şi lui Dumnezeu. El însuşi devine un dar.

D.C. Dacă te bântuie această stare, apar fără îndoială tablouri. Ca un copil laşi în urma ta desene, la început nu pui preţ pe ele. Se întâmplă că strâng alţii după tine „operele” şi la un moment dat cineva concluzionează că e posibil un vernisaj. Mereu se întâmplă aşa. Din punctul meu de vedere, cel ce organizează prima expoziţie a unui poet, este el însuşi un poet, altfel nu ar pune preţ pe nici un cuvânt.

E.S. Cu rima sau fara?

B.B. Cu rima sau fara rima, dar spusul sa fie bun ca adevar si frumos, ca exprimare a lui. Sau vorbim de compatibilitate ,ci nu de excludere?! Oricum, forma este exprimarea divina a existentei, ordine.  Poezia nu este o exprimare "diforma".  Ca trebuie cautata si aleasa forma  cea mai potrivita ideii de exprimat, este de preferat.

I.B. Eu cred că rima este mai mult decât sunetul pereche produs de alăturarea fericită a cuvintelor. Rima este o frumuseţe interioară a frazei lirice şi o lumină cerească  străbătând rostirile poetice, dându-le farmecul greu de explicat în cuvinte obişnuite. Din punctul meu de vedere nu rima aparentă este ceea face un text să fie poezie ci poezia însăşi care înnobilează un text ridicându-l până la rangul de vorbire sublimă.

D.C. Mai mult cu rimă. Nevoia de armonie. Fără rimă se obţine mult mai greu armonia, muzica, dar şi dacă reuşeşti, esti maestru.

E.S. Care este rolul poeziei in societatea de azi?

B.B. Mireasma a existentei de pana in caderea in pacat si de dupa rezolvarea pacatului si a mortii, poezia a facut-o prezenta si in perioada istoriei omenesti de tranzit, aflata sub desfasurarea Planului de Mantuire.  Omenirea, înstrainata mai mult ca oricand de Dumnezeu, are nevoie de poezie cu rolul de a-i sustine si a-i supravietui dorul de El, de a muta omul din viata temporara in viata vesnica inca din timpul acestei vieti temporare.  Ceea ce nu atinge universalul, infinitul, vesnicul, dumnezeirea, nu e poezie.

I.B. În ciuda progresului tehnologic, omul ca esenţă spirituală nu s-a schimbat semnificativ de-a lungul timpului. Funcţia poeziei a rămas qvasi egală acum ca şi în trecut. Ea continuă să fie jocul secund al realităţii, care ne spune frumos ceea ce este esnţial pentru suflet, înnobilându-ne viaţa şi fiinţa.

D.C. Mai nou,  poezia a devenit cântec. Foarte puţini mai citesc poezie, dar o ascultă cântată. E şi asta ceva.

E.S. Intre poezia sacra si poezia profana pentru ce altfel de poezie mai este loc?

B.B. Nu exista poezie sacra si poezie profana  ci poezie si nepoezie.  Acest lucru este mai evident exprimat despre muzica.  Nu exista muzica buna si muzica proasta ci muzica  si nemuzica , ar fi zis George Enescu.  Poezia este sacra prin definitie.  Restul nu e poezie.

I.B. Eu optez pentru poezia continuă în care sacrul şi profanul se însoţesc şi se împletesc în folosul amândorora. Dincolo de imensa varietate a genurilor pe care le poate înfăţişa poezia, rămâne ceva profund şi esenţial care face orice poezie să aibă un conţinut religios şi comun în acelaşi timp. Fără îndoială că existenţa răului cosmic, fizic şi moral, nu poate să nu afecteze şi măria sa poezia. Ca emanaţie a sufletului poetului atins de păcat, poezia este şi ea mânjită, dar vor fi de fiecare dată şi aspiraţii care să o ridice spre cer, dar şi poveri care să o arunce în iad. Poezia de dragoste, de exemplu, are suficiente aluzii la nunta mielului, dar destule nedesăvârşiri inerente omenescului comun.

 D.C. Poezia de dragoste cred că este şi una şi alta, evident vorbind de sentiment, trăire, nu de „exerciţii” numite   impropriu dragoste.

E.S. Creeaza poezia dependenta? Poetul poate sa-si dezvolte creatia, sa-si gaseasca inspiratia in afara grupului , a cenaclului, a oricarui mediu care-l stimuleaza si motiveaza? Care este de fapt motivatia poetului?

B.B. Poezia nu duce la dependenta in intelesul de primul impact al cuvantului.  Ea nu victimizeaza, nici macar pozitiv, dupa cum omul mantuit, in Imparatie, nu va fi o victima a fericirii.  Poetul este o fiinta libera, constienta, volitiva.  Placerea de a scrie nu-l inrobeste, il elibereaza, ii creaza spatiu de bucurare.  Poezia nu este un narcotic, este manifestarea naturala a existentei, fara limite.  Principala lume motivationala de poezie a poetului este in sine insusi, cu cat de mai in sine cu atat mai autentica.  Grup, cenaclu, mediu exterior, toate bune, dar nu de esenta ci de infrumusetarea modului de aratare si a formelor de transmitere.  Fata in fata cu sine pentru poezia de fata in fata cu Dumnezeu - iata motivatia poetului.

I.B. Da. Poezia poate da forme de dependenţă mai mult sau mai puţin severă. De fapt, o mulţime de lucruri ne pot da asemenea bătăi de cap. Ca şi munca, de altfel, poezia poate fi un loc de refugiu şi izolare faţă de provocările vieţii cotidiene. Ea poate epuiza şi poate expune pe poet, riscurilor însingurării şi marginalizării. Poetul poate crea solitar şi se poate simţi în largul său în singurătate, şi tot el poate fi dependent de aprecierila, sau de critica semenilor întru metaforă. După un anumit stagiu care îi aduce recunoaşterea, poetul nu mai este foarte dependent de membrii grupului. Poate chiar uneori el va încerca să-i sfideze pe ceilalţi, prin abordări noi şi neconvenţionale, tocmai pentru aşi încerca forţa creatoare a talentului.

D.C. De cele mai multe ori, poezia pretinde dreptul la exprimare. Dacă nu scrii, simţi apăsarea unor izvoare ce caută drumul spre albie. Nu te poţi opune. Cu fiecare cuvânt nerostit simţi că ceva ai ucis în tine. Dependenţa constă în nevoia de a expune, chiar şi nimănui. Motivaţia vine din nevoia de a nu spune tot, ci doar a deschide perspectiva.

E.S. O definitei personala pentru Poezie!

B.B. Emulatia tainei iubirii in frumuseti ce nu se pot defini dar care ne primavareaza vesnicia trairilor.

I.B. Poezia este stare de sublim a sufletului pe care eşti în stare să o transmiţi şi altora, întru bucuria şi înnobilarea tuturor

D.C. Poezia e un drum, care, cu cât este mai înalt duce la privelişti mai cuceritoare. Deşi e posibil să obosească  pe cei neantrenaţi.