CA NICIODATA IARNA

O poezie veche,dintr-o alta iarna, uitasem de ea, ceva instinctual ma indeamna  sa o scot din sertar si sa o las aici , desi azi n-as mai fi asa de categoric de trista, azi m-as minti un pic, mangaiata de  soare frumos , de vocea gandacelelor mele care se joaca in camera alaturata, insufletita de speranta...Si in ce speram noi oamenii pentru a ne  vesnic fericii?!

ca niciodata iarna,

ca niciodata iarna

fara fulgi, fara colinde, fara oameni buni

fara adevar, fara foc in sobe,

fara mama,

fara tata

si fara surioara

e ca si cum o mana grea apasa peste timp

si-l mutileaza , ii rupe un brat , un picior,

ii scoate un ochi,

ii pune apoi beteala, globuri , portocale

pe umeri

si zice

asta e iarna , mancati, beti si saturati-va

ca nu veti muri

de frig...

si noi murim , Doamne, inselati

odata cu timpul,

cu burtile pline, obositi,

fara de ruga

si fara de colind...

ca niciodata iarna,

fara Tine...